Interviu cu Bogdan TEODORESCU, scriitor şi analist politic


Publicat in 14.04.2009 de Ciprian Marinescu | sursa


„Ştiu că marile opere au ieşit din nevoia de a dărâma ziduri, dar eu nu am pornirea asta"

Jurnalist, manager de presă, scriitor, analist politic este ceea ce scrie de 20 de ani pe cartea sa de vizită. Bogdan Teodorescu este cunoscut şi datorită apariţiilor pe posturile TV naţionale. A fost, la un moment dat, Secretar de Stat, Ministru interimar în Departamentul Informaţiilor Publice, iar azi e de găsit mai mult la masa de scris şi la... editura Tritonic. A publicat, între altele, „Cinci milenii de manipulare", „Spada", „Epoca Băsescu". Pe „54/24", cartea pe care mi-a semnat-o, într-o lansare, la Timişoara, a notat: „Lui Ciprian Marinescu, o poveste în 54 de capitole despre motivele pentru care fugim de acasă şi locurile în care putem să o facem..."

Am citit că pregătiţi opt romane despre realitatea politică românească. Sunteţi un om supărat?

Nu. Dar cred că sunt foarte multe lucruri de spus. Dacă reuşim să privim România dinspre politic sau încărcată de politic, vom putea să scoatem o imagine mai exactă a României spre exterior. Eu cred că problemele pe care le avem, atât la nivel politic, cât şi la nivel literar, sunt provocate de faptul că ne autoprezentăm în tonuri groase, fără subtilitate. Nu ne asumăm corect trecutul comunist, pe care ni-l explicăm prin lucruri oribile. În comunism s-a trăit! Bine-rău, dar s-a trăit. Şi evoluăm din acea gaură în care am fost tot trăind. Viaţa trebuie surprinsă, nu epitetele vieţii. Sunt plictisit de epitetele din cultura românească. Punem câteva cuvinte şi am terminat cu o epocă. Or, epoca aia a avut nuanţe.

Ce indivizi vă interesează ca scriitor?

Sunt trei tipuri. În primul rând, oamenii care au trăit înainte şi după. Înainte şi după '89, dacă doriţi. Am nevoie de oameni care, într-o formă sau alta, au fost forţaţi de realitatea socială să schimbe azimutul. Al doilea personaj este cel de victimă, dinainte şi după.

Cum definiţi victima?

Victima este omul care a pierdut. Bătrânica din parc care caută în coşurile de gunoi e o victimă.

Şi al treilea tip?

Al treilea tip sunt eroii, oamenii care forţează istoria, care sparg graniţele. Mai e un personaj care mi se pare interesant, acela care, dintr-un motiv sau altul, a făcut pasul înapoi şi care vede. Un om care ştie multe, un depozitar a ceva, care se retrage. Un roman bun se poate construi în jurul unui personaj arbitru.

Cum stau opt romane în mintea dumneavoastră ca foile să se încurce între ele?

Fac sinopsisuri, la fiecare roman, apoi mă decid pe ce să lucrez. Am două perioade, una în care scriu şi una în care mă gândesc. Când mă apuc să scriu nu mai fac altceva.

Ce vă provoacă la ficţiune?

Viaţa. Personajele politice care ne conduc. Preşedinte, primul ministru, şeful de servicii secrete, jurnaliştii importanţi, făcătorii de imagine, toţi aceşti oameni, dincolo de umbra de pe ecran, au o viaţă foarte consistentă în spate, despre care nu ştim nimic. Cam ce stomac îţi trebuie să trimiţi oameni la moarte din funcţia de preşedinte?!E interesant să încerci să vezi oare cum funcţionează un personaj care, făcându-şi mandatul, trimite nişte oameni la moarte. Nu e un om obişnuit, nu este un personaj banal, nu este unul dintre noi, ci trăieşte într-o altă dimensiune.

Şi care e modalitatea de a-l cunoaşte?

Aici sunt în avantaj. Lucrând atâta vreme în lumea politică, am apucat să văd mecanisme de gândire ale anumitor politicieni. De aici încolo pot să încerc să-mi imaginez, să procedez, să-mi extind experienţa. Cred că este foarte greu să scrii cărţi bune fiind complet lipsit de experienţa şi/sau documentarea riguroasă a subiectului respectiv.

Faptul că scrieţi vă face un om implicat?

Credeam că tocmai pentru că m-am dezimplicat am început să scriu (râde - n.n.). Da, mai ales dacă faci literatură politică... Totuşi, în domeniul ăsta mă tem de implicare, pentru că ea poate duce la partizanat, iar partizanatul n-a scos niciodată artă autentică. În literatură trebuie să mă abţin de la părerile pe care le am despre un om sau despre o politică şi să încerc să obţin pe cât se poate un echilibru literar, iar opţiunile mele să le prezint în televiziune sau în altă parte.

Cum se uită omul care scrie la omul politic din dumneavoastră?

N-am fost niciodată om politic, ci om de analiză din zona politicului. Analiza politică este clipa de acum. Expiră repede. Literatura sau scrierea unui roman presupune chiar şi un an de muncă, trebuie să se gândească la un spaţiu mult mai larg şi să presupună o deschidere mult mai mare. Cred că de fapt miza trecerii de la analiza cotidiană la roman este tocmai această tentativă de a încununa experienţele, de-a le amesteca şi de-a obţine un produs mai rezistent în timp.

Scrieţi relaxat?

Da. Întotdeauna mi-am dorit să lucrez singur. În toate celelalte activităţi pe care le-am făcut până acum erau firme, companii, relaţii. Scrisul îţi oferă un grad de libertate pe care un om care a trăit ca mine în lumea din ‘90 încoace n-a avut-o vreodată. Iluzia că fiind consultant politic eşti liber e o prostie. E adevărat că în ultimă instanţă spui ce-ţi trece prin cap, dar acest ce-ţi trece prin cap e limitat de dovezi, de probe. Nu poţi să faci afirmaţii fără acoperire, fiindcă există criterii juridice şi consideraţii care te îngrădesc. Pentru mine, scrisul e senzaţia a 20 de uşi deschise, o maximă libertate şi un teren pe care lucrurile pot evolua simplu şi natural.

Ce anume din ce vedeţi şi auziţi vă aşază la masa de scris?

Te aşezi la masa de scris dacă ai de spus o poveste. Mai ales dacă vorbim de roman sau nuvelă. Eu cred că trebuie să spunem poveşti. Poveşti încărcate, dar poveşti. Sau senzaţii. Dau un exemplu. Dintotdeauna mi-au plăcut spectacolele complexe gen music hall, sau spectacolele de operă în care îmbini toate artele pe care le ai la dispoziţie, sunet, culoare, text, poveste, dans, pentru a obţine o senzaţie. Ei, momentul în care acestea se unesc şi vin spre tine mi se pare de nepreţuit. Aşa ceva aş vrea să pot transmite. Când mă întâlnesc cu asemenea lucruri simt nevoia să scriu, să le dau mai departe.

Scrieţi din frustrare?

Nu. Cred că sunt ultimul om de pe planetă care trebuie să fie frustrat. Sunt un om norocos, mi-a ieşit cam tot ce mi-am dorit. Eu sunt mulţumit că scriu, ceea ce s-ar putea să fie un handicap. Ştiu că marile opere au ieşit din nevoia de a dărâma ziduri, dar eu nu am pornirea asta.

Aţi declarat într-un interviu că politicul este o lume pe care o înţelegeţi. Este şi o lume în care v-aţi simţit integrat?

Nu m-am simţit integrat, pentru că nu cred că am ce-mi trebuie ca să fiu un om politic. Nu spun asta în derizoriu, gen ăia sunt ticăloşi şi eu sunt pur, Doamne fereşte! De nenumărate ori am declarat că am o părere bună despre omul politic în general şi despre omul politic român în special, pentru că eu cred că este o meserie extrem de grea şi de costisitoare. Este o lume pe care am înţeles-o şi, da, atunci când am lucrat cu ea am fost parte a ei. Cât am fost consultant politic am înţeles jocurile şi am apărat interesele celor pentru care am lucrat. Ieşind din lumea respectivă nu mai sunt parte a ei pentru că nu mai am mizele, dar o înţeleg foarte bine în continuare. Lumea politică este un microclimat, o lume în sine, cu reguli speciale, care nu poate fi judecată mecanic aşa cum suntem tentaţi s-o facem. Astea sunt unele din costurile pe care le plătesc, fiindcă dacă accepţi să fii om politic accepţi să fii judecat schematic şi în principiu înjurat. Dar o spun încă o dată, literatura este o cale foarte interesantă de a explica ce se întâmplă în România, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi.

Care sunt lumile de care nu vă atingeţi atunci când scrieţi?

Lumea deviaţilor, lumea toxicomanilor. N-o condamn, să fim foarte bine înţeleşi, dar n-o înţeleg, aşa că probabil că n-o să mă ocup niciodată de ea. Ştiu ce este în capul unui om care bea de plăcere, ştiu ce înseamnă gustul bun, pentru că sunt un adorator al gustului; înţeleg violenţa, dar ce e în capul unui om care se droghează, nu. Şi mai e o lume de care nu mă voi ocupa niciodată: lumea mică, meschină, a chiţibuşului. Ştiu că s-au scris cărţi magistrale pe tema asta, totuşi, dacă nu înţeleg ceva este de ce oamenii îşi fac ţăndări viaţa, legându-se de mărunţişuri, când ar putea să trăiască cât le-o da Dumnezeu bucurându-se de ceea ce au.

Ce anume vă provoacă cele mai acide grimase?

Prostia. Şi ca să dau o replică foarte românească, prostia fudulă. Şi ceea ce noi în Bucureşti numim cocalari. Pe mine nu mă deranjează mafiotul în sine, dar cocalarul da. Mafiotul major îşi ia nişte riscuri pentru acţiunea pe care o face, în mod asumat, fiind dispus oricând să plătească costuri. În schimb, cocalarul mi se pare jalnic, mic, trist, personaj care deşi are bani şi poziţie nu se bucură de nimic, pentru că tot timpul vrea altceva. Trece viaţa pe lângă el asumându-şi lucruri care nu sunt ale lui, poziţii în care nu are ce să caute. 
Şi mai e un lucru care mă întristează, oamenii care dintr-un motiv sau altul n-au acces la cultură. Mă refer la tot ceea ce înseamnă cultură, nu cultura snoabă sau cultura fiţoasă, care de asemenea îmi repugnă, oamenii care-ţi spun eu nu mă uit decât la Fellini şi Antonioni sau Lars von Trier, altceva nu, şi dacă aud de „Războiul Stelelor" vomit. Cu un asemenea personaj n-am dialog, doar dacă vine cu un argument foarte serios, iar până acum nu am auzit un asemenea argument. Oamenii care n-au acces la cultură mă întristează fiindcă viaţa în sine este ridicol de mică şi de înghesuită, iar singura noastră şansă de-a ieşi este să ne racordăm la cultură; care începe cu astronomia şi se termină cu marile cărţi scrise, începe cu filme şi se termină cu muzică. Dacă ai acces la lucrurile astea, de la un moment dat încolo obţii un anumit tip de linişte pe care, în cuvinte simple, poţi să-l numeşti fericire. Nici adrenalina, nici sexul, nici drogurile, nici alcoolul, nu pot umple o viaţă întreagă, aşa cum face cultura. Nu ştiu dacă îmi provoacă grimasă, dar sigur mă-ntristează, fiindcă nu-mi imaginez cum ar arăta viaţa mea fără această dimensiune.