"Băieţii aproape buni", ticăloşii de lângă noi - Interviu cu Bogdan Teodorescu


Publicat in mai 2011 in Saptamana financiara | sursa


O cufundare cruda in sfera politica postdecembrista, manipulata de personaje sinistre “mostenite” din regimul trecut, unde totul se pangareste cu dezinvoltura, unde valorile, moartea si viata devin niste banale instrumente destinate atingerii scopului suprem: puterea. Mercantilismul plin de cinism, promiscuitatea launtrica, indestularea grobiana, minciuna sau tupeul par a fi devenit reperele etice ale Romaniei contemporane.

Ioana Arsene, o ziarista de investigatii, este ucisa involuntar de Varzica, bodyguardul drogat al unui om de afaceri. Despre acesta din urma femeia avea informatii ca este implicat in niste manarii ale caror fire duceau catre nivelurile rarefiate ale politicii dambovitene. Cu ajutorul serviciilor secrete, ucigasul si complicii lui sunt scosi din tara, se declanseaza niste campanii de presa confuze, se lasa cu demiteri la nivel inalt si peste “tambal” se pune batista. Domnule Bogdan Teodorescu, banuiesc ca ati intentionat sa scrieti un thriller tare, dar, pe deasupra unei intrigi aparent simple, v-a iesit o radiografie profunda a Romaniei ultimilor 20 de ani. Excursurile in biografiile marunte, marcate de complexe si de frustrari prafuite, ale celor care se misca prin lumea puterii, ale politicienilor si jurnalistilor, au desenat o paradigma deprimanta a elitelor politice romanesti postrevolutionare, unde pana si conspiratiile sunt lipsite de stralucire si de eroism. Aici totul se petrece prin cruzime, jigodeala, santaj si lipsa totala de scrupule. Iar tintele sunt, in mod clar, doua: puterea si banii. Aici, nici viata nu are pret fix, nici moartea. Ci se regasesc doar pe niste mercuriale aleatorii, dictate de interese. Este intotdeauna exorcizarea o taumaturgie eficienta? Cum de am reusit, dupa ’89, sa re-construim iarasi totul atat de prost? Suntem cumva un popor care are predispozitia congenitala de a rata lucrurile mari? Din nemerniciile politicianiste a iesit casa asta stramba?

Trebuie sa recunosc din start ca nu am intentionat sa scriu un thriller. Thriller-ul este, prin excelenta, un exercitiu simplificator al realitatii. Din contra, intentia mea a fost sa creez si sa administrez o realitate cåt se poate de complicata si cåt se poate de romåneasca. Dupa cum ati constatat, nu exista personaje fundamental pozitive, nu exista eroi si nu exista situatii eroice. Exista insa foarte multe povesti... Povesti despre ultimii 20 de ani si, de fapt, despre ultimii 40 de ani si despre ce a rezultat din ceausism si din tranzitie. Nu stiu daca, dupa 1989, am reconstruit totul prost, nici nu mi-e foarte clar daca am reconstruit ceva sau doar am mers mai departe pe fundatiile vechi, important pentru mine a fost sa incerc sa vad ce a iesit dupa toti acesti ani. Nu cred ca noi, ca popor, avem vreo problema speciala. Dar cred ca principala noastra pornire este generata de instinctul individual de supravietuire. Daca exista lideri capabili sa puna un semn de egalitate intre acest instinct si deziderate nationale majore, atunci suntem capabili si de infaptuiri semnificative. Daca nu, nu.

Ioana Arsene este o parvenita, care a urcat treptele high-life-ului, construindu-si cu tenacitate amoralitatea. Are o singura calitate: este pe deplin constienta de propria mediocritate profesionala, desi a devenit o vedeta. Fostul realizator TV Victor Creteanu a abdicat si el de la vocatie si s-a transformat in consultantul politic al Presedintelui, avand un singur gand: sa se umple de bani. Cand este pus in fata unor probe jenante, seful Clubului Roman de Presa lasa deoparte deontologia si se arata dispus sa transforme un mare scandal de presa intr-unul mai mic. Ziaristul Liviu Tomescu are un trecut dubios si zbuciumat care-l face santajabil. Mogulul Andrei Oancea este un narcoman terminat. Chiar si Alin Mazilu, Supermanul de presa cu bluza de trening rosie, este dispus sa-si inchirieze pixul pentru o cauza pe care el o crede mai putin nociva decat alta si renunta la publicarea celei de-a doua parti a anchetei, care ar fi dus adevarul pana la capat. Singurul vertical, dar si stupefiat de ce se intampla si i se intampla este jurnalistul american Desmond Carr. In consecinta, reuseste, din inocenta, sa priceapa totul, dar nu-i foloseste la nimic: filmul pe care-l produce este senzational, dar se preschimba intr-un fiasco. Vreti sa faceti tandari oglinda presei contemporane, acolo unde ea se vede inca drept “cainele de paza al democratiei”? Jurnalistii chiar s-au transformat in niste simple trompete, in care muzica e modelata de mizele altora ori de propriile josnicii launtrice? Daca ar fi cum o zugraviti dumneavoastra, inseamna ca, intr-adevar, nu mai e nimic de facut.

“Baieti aproape buni” este, in primul rånd, un roman. O fictiune cu o viata proprie si cu un context propriu. Jurnalistii, politicienii si politistii din roman nu sunt suma acestor meserii in Romånia. In acelasi timp insa, eu am urmarit evolutia unor evenimente si a unor lanturi de evenimente, detaliind caile prin care acestea sunt posibile. Si in roman, si in realitate. Personajele nu sunt bune sau rele, ci sunt, sper, egale cu ele insele. Vin dintr-un trecut pe care am incercat sa-l descriu, traiesc intr-un prezent pe care, de asemenea, am incercat sa-l descriu si se duc spre un viitor pe care fiecare dintre personaje si-l doreste foarte bun. E important de remarcat ca niciunul dintre personaje nu este iremediabil rau sau minunat de bun. Toate se opresc undeva la mijloc, fac gesturi exceptionale si apoi, la fel de natural, se comporta ca niste jigodii. De fiecare data insa avånd justificarea personala pentru oricare dintre gesturi. Eu nu cred ca exista decåt un numar foarte restråns de oameni fundamental mari, oameni plini de calitati si fara defecte, frustrari, meschinarii si josnicii. Si, de asemenea, cred ca acesti oameni sunt importanti pentru fenomenul istoric, dar neinteresanti pentru cel literar. Eu am ales sa populez romanul meu cu oameni vii, cu trecut complicat, cu prezent stresant, cu vise si cu dorinte greu de indeplinit, cu porniri lumesti, cu vicii, cu lacomii, cu acte de curaj si cu acte de lasitate. Personajele din carte sunt fictive, ansamblul insa indraznesc sa afirm ca nu este fictiv.

Intrepatrunderea intereselor politice cu cele economice instituie o lume convulsiva si meschina, unde, ca in jungla, legea o impun carnasierele. Afaceristul Doru Vrana, prin tutarul sau Claudiu Dorobantu, bidoneaza bani pentru ministrul Matei Diaconescu, amestecat la randu-i intr-un business dubios cu Presedintele, de pe vremea cand acesta era primar. Acest hatis blureaza, de asemenea, o dubla crima musamalizata, care este, in fapt, tema anchetei pentru care Ioana Arsene este ucisa si peste care se va asterne, in final, tacerea. Artizanii din umbra sunt generalul SRI George Azoitei, consilierul prezidential Lulu Safta si, din planul secund, istericul ministru de interne Nicusor Tudose, de care Presedintele se leapada imediat ce situatia se echilibreaza cumva. De cealalta parte a baricadei dreptatii, se situeaza politistii Florea Mannix, Sandu Bucur si Anton Vasile. Marcati de iesirea in ziare a unor dezvaluiri tendentioase privind profesionalismul lor interesat si de propriile biografii, acestia accepta compromisul: generalul Azoitei le “repereaza” onoarea tot prin presa si le inchide gurile cu niste sume uriase. Aluziile onomastice le fac pe toate aceste personaje oarecum detectabile in proximitate. Asa se intampla si in realitate, domnule Teodorescu? Cu toate ca biografiile lor nestiute le recomanda umanitatea si le confera pe alocuri caldura, ele intruchipeaza niste monstri. Ati folosit cunostintele dumneavoastra remarcabile despre tehnicile de manipulare doar ca sa scrieti un roman sau incercati sa ne atrageti atentia, spre a fi mai prudenti cu ce se intampla imprejur? Suntem noi, cetatenii de la bloc, doar niste marionete caraghioase si adevarurile noastre-niste naivitati tampite?

Acest roman este a doua carte dintr-o trilogie prin care incerc sa surprind Romånia in timpul tranzitiei post revolutionare. Primul volum, “Spada”, se ocupa de spatiul public, de felul in care vorbitul si scrisul tuturor personajelor care vorbesc si scriu in aceasta tara influenteaza realitatea. “Baieti aproape buni” incearca sa deseneze viata unora dintre cei ce ne decid destinele atåt din perspectiva actiunilor lor nemijlocite, cat si din prisma existentei lor umane. Al treilea volum, “Profetul romånilor”, va analiza mecanismele si perceptiile politicii si media in råndul “cetatenilor de la bloc”, asa cum ii numiti dv. Romanul prezent nu este un roman cu cheie. Asemanarile de nume sau de situatii nu intentioneaza identificarea unuia sau altuia dintre personajele publice ale momentului. Pur si simplu nu ma intereseaza acest aspect fiindca miza mea este tocmai o panorama a intregului. Ma intrebati daca asa se intåmpla in realitate? Da... De multe ori asa se intåmpla, chiar daca niciunul dintre personajele din carte nu exista in realitatea la care dumneavoastra faceti referire. Si nu... Eu nu cred ca cetateanul romån sau de oriunde de altundeva este sortit sa fie o marioneta. El poate ajunge sa devina o marioneta din comoditate, din neatentie, din superficialitate, din orgoliu, din nestiinta. Dar nimic nu este predestinat. Forta manipularii este colosala, dar miracolul democratiei consta tocmai in existenta mai multor canale de manipulare si, deci, ce ieri parea a fi vesnic, astazi este deja trecut.

Personajul principal al cartii nu are fata. Fostul securist Viorel Ionescu, acum nea Vio, patronul unei carciumi de cartier, este de fapt sforarul suprem. Manipulatorul de manipulatori. Intreaga actiune este purtata, cu dibacie, de orgoliile lui reci si de setea lui de razbunare, care-l vizeaza pe insusi presedintele tarii. Este egoist, serpesc si egal cu sine. Recunoaste cu o inflexibilitate amara: “Eu sunt un ticalos”. Dar, mizand pe efectul de rezonanta pe care-l starneste in sufletul interlocutorului, intreaba imediat: “Voi ce sunteti?” si asculta ecoul pe care-l stie prea bine. Povestea lui este tulburatoare. Intreaga viata a manipulat si a dezvoltat tehnici de supravietuire. A aflat totul, a folosit totul la timp, cu o precizie chirurgicala. Nu are nicio tresarire, nu ezita. Marturisind, nu se justifica, ci se vindeca de singuratatea la care a fost condamnat. Si pe care, la batranete, si-o umple cu aceleasi jocuri. De data aceasta, platindu-le din greu. Importanti nu sunt banii, ci racorirea pe care acestia ar putea fi in stare sa i-o procure. Colegul sau, care apare la sfarsitul romanului si-i propune armistitiul, ii seamana intru-totul. Este, de fapt, el insusi, in cealalta transee. Clona sa, fabricata de un sistem demonic, este cea care-l invinge cu perversitate: nu-i confisca insa si speranta, spre a-l tine, pe mai departe, agatat intr-insa. Acestia sunt, intr-adevar oamenii care, din tenebre, au guvernat Romania si destinele noastre, in ultimele doua decenii? Ei sunt anonimii atotputernici care au provocat dezastrul in care ne zbatem astazi? Au reusit sa ne rupa in in doua caste: “ei” si “noi”? Spovedania lui nea Vio ii confera statura. Ce e de facut? Ar trebui sa-l iertam, sa-l linsam, sa ne nuantam parerile? Cine e suficient de curat ca sa ridice primul piatra? Oricum, lui nea Vio nu-i pasa... A fost dintotdeauna mai puternic decat noi.

Miza personajului nea Vio porneste de la imaginea ticalosului in perceptia contemporana. Ticalosul, asa cum ne este noua våndut pe diversele canale, este un negativ perfect, o caricatura jalnica, o suma de defecte, o creatura inumana. De aceea am vrut sa creez un ticalos logic, rational si plauzibil. Unul care chiar poate exista in viata reala. Unul cu care ai putea la un moment dat sa ajungi sa stai la masa. Acesta a fost primul pariu. Al doilea a fost existenta sa, odioasa in sine, dar perfect justificabila din punctul lui de vedere. Un ticalos viu, nu o marota stilizata si aratata publicului pentru cele doua minute de ura. Eu cred ca acesti oameni au existat si exista, eu cred ca au influentat si influenteaza in continuare mersul lucrurilor si da, aici sunt de acord cu dumneavoastra, intotdeauna va exista departajarea “ei” si “noi”. Ce e de facut? Independent de nea Vio si de fictiunea mea, trebuie sa ne asumam trecutul, sa iesim din epoca epitetelor si a caricaturilor si sa intelegem cum arata, de fapt, ticalosul real. Cum arata, de fapt, beneficiarul sistemului. Cum arata, de fapt, lumea lor, relatiile lor, organizarea lor, pårghiile lor, vietile lor.

Atmosfera romanului mi s-a parut, de la inceput, cunoscuta. Este aproape la fel cu aceea din filmul “Ticalosii” (numit initial “Vanatoarea”), regizat de Serban Marinescu, dupa romanul “Ciocoii noi cu bodyguard”, de Dinu Sararu. Cu Stefan Iordache, Horatiu Malaele, Dorel Visan si Mircea Diaconu. Taieturile planurilor si fluxurile narative din “Baieti aproape buni” il apropie mult de un scenariu cinematografic, fara a-i atenua nicidecum virtutile literare exceptionale. Pe cand un film dupa cartea dumneavoastra, domnule Teodorescu? Necazul e ca generatia de aur care popula distributiile peliculelor se imputineaza pe zi ce trece. Pe cine ati vedea in rolurile principale?

Imi plac filmele, imi plac enorm. Si mi-as dori ca odata-vreodata un text al meu sa devina scenariu, dar aici, nu-i asa, nu depinde numai de mine. Si tocmai de aceea, fiindca, de fapt, depinde foarte putin de mine, nu are rost sa nominalizez eu actori, regizori si asa mai departe.

Valorile-cheie, pe care se bazeaza intreaga poveste, mi se par a fi urmatoarele: sex, mancare, minciuna, tupeu, cinism, bani si putere. Am saracit intr-atat, nu am avut niciodata altele fundamentale? Sau nu meritam sa iesim din acest perimetru meschin?

O alta valoare-cheie promovata de roman este supravietuirea. O alta este lupta pentru un mai bine individual obtinut prin orice mijloace. O alta este chiar capacitatea ca, in mijlocul atåtor nenorociri, sa existe mereu o bucatica de normalitate, fie si numai in dreptul unei mese excesiv de pline. Adrian Paunescu parca spunea intr-o poezie devenita si cåntec “lumea e cum suntem noi/ce cumplita asemanare”. Personajele din romanul meu sunt reflectarea lumii in care traiesc si, daca am inteles-o eu bine, reflectarea lumii in care traim. Nu este nici cea mai frumoasa, nici cea mai buna dintre lumile posibile. Dar, repet, este extrem de important sa incercam sa o intelegem si, mai ales, sa ne-o asumam.

O ultima observatie. Personajele din “Baieti aproape buni” nu duc nimic pana la capat. Ioana Arsene este omorata aiurea, inainte de a-si termina documentarea. Liviu Tomescu vrea sa-i zdrobeasca pe politisti, dar renunta pe drum. In plus, santajat cu niste poze porcoase din tineretea lui stranie, mananca de la acestia o bataie sora cu moartea. La randul lor, politistii sunt mituiti si abandoneaza cercetarea. Alin Mazilu nu mai publica partea a doua a anchetei, la cererea lui nea Vio. Adus in sah-pat, insusi nea Vio este nevoit sa se multumeasca cu jumatatea neimportanta a razbunarii sale. Este vorba despre consecinta lipsei de caracter, care-i face pe “baietii aproape buni” de azi sa devina maine “baieti aproape rai”? Versatilitatea etica ne este adevaratul brand de tara?

Baietii aproape buni de azi devin aproape rai måine, nu fiindca se schimba ei. Ei sunt aceiasi. Ci fiindca ne schimbam noi, cei care-i privim, judecam si analizam. Partea care cred insa ca m-a interesat cel mai tare in roman este ideea ca ei, cei de sus, cei din pozitii anume, nu cad niciodata definitiv. Si, dupa un oarecare ciclu istoric in care par a fi rai, redevin buni. Si noi, “cei de la bloc”, de cele mai multe ori, credem asta. Si ne comportam in consecinta.