Scriitorul, între utopie și distopie

Fac parte dintr-o generație care nu a mai apucat Cenaclul „Universitas”, condus de criticul Mircea Martin. Dar am fost sigur că Bogdan Teodorescu scrie și literatură de la primele sale articole din Tinerama: gazetarul – care se pregătea deja, la începutul anilor ’90, să facă pasul spre analiza politică în care azi e profesor – scria cu totul altfel decât confrații săi, mai tineri sau mai vârstnici. Și nu mă refer numai la inteligență, limbaj sau cultură generală, toate trădând un intelectual de anvergură. Mă refer la capacitatea de a face dintr-un articol de gazetă o proză de idei, care trăiește și după ce moare clipa care l-a provocat.

M-am bucurat că intuiția mi-a fost confirmată de o serie de romane și cărți de călătorie semnate de Bogdan Teodorescu, care l-au consacrat și ca scriitor, component de frunte al promoției literare nouăzeciste. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu scrie o literatură comodă, care să ne gâdile orgoliul sau să ne menajeze susceptibilitățile: dimpotrivă, Bogdan Teodorescu abordează ficțiunea politică și chiar fantasy-ul politic, atacă realitatea românească și pune înaintea societății noastre o oglindă necomplezentă. Cine a citit romanul lui Spada (2009) știe cu câtă minuțiozitate a scotocit prozatorul prin bolgiile societății românești de azi și cu câtă verosimilitate – de cinematograf neorealist italian! – a imaginat o ficțiune menită să ne zgâlțâie conștiințele. La fel, și în nuvela România 2009, din volumul colectiv Domnul deputat se prăbușește (o clipă, am avut un mic vertij...), coordonat de Horia Gârbea: scriitorul înlocuiește străvechea convenție a manuscrisului găsit cu cea a jocului pe calculator, pentru a-și trimite un personaj din Canada în realitatea noastră de zi cu zi. O cădere din utopie în distopie, unică în proza noastră de azi.

Dar există și un alt Bogdan Teodorescu, nu numai acesta, din incomoda proză realistă de actualitate. Este cel din proza de călătorie. 54/24 este una dintre cele mai frumoase cărți de călătorie din literatura română contemporană pentru că reușește să coloreze natura sau cultura în culorile evanescente ale nostalgiei. Aici se simte mai bine sentimentalul bine reprimat care este Bogdan Teodorescu. Aici înțelegem mai bine că romanele sale sunt scrise, de fapt, nu cu satisfacția de a evidenția cât de jos am căzut, ci cu suferința celui care iubește România, vorba lui Cioran, cu o ură grea... Sau, mai bine zis, cu o iubire sobră, de prea multe ori contrariată.

Ionuț Vulpescu